De ce EU? De ce familia MEA?

Era o zi de sâmbătă când m-am întâlnit cu Mihăiţă, un băiat de 14 ani din r-l Glodeni, pe care îl cunosc de mai mult timp. I-am căpătat încrederea băiatului, astfel încât el a fost de acord să-mi ofere acest interviu şi să-mi povestească cu lux de amănunte istoria vieţii lui. O poveste tristă, dar adevărată, care ne face să ne gândim încă o dată la viaţa noastră, la viitorul nostru, la crunta realitate care ne arată iar şi iar, că astăzi putem avea totul, dar mâine – nimic.

Mihăiţă, ce înseamnă viaţa pentru tine?

“Viaţa a fost frumoasă pentru mine, atâta timp cât am avut parte de o familie fericită şi armonioasă. Dar toate aveau să se schimbe la un moment dat, iar eu aveam să conştientizez că fericirea este vremelnică. Acum viaţa pentru mine are prioritate, dar asta numai pentru că mă simt îndatorat faţă de frăţiorul meu, care are nevoie de mine, deoarece numai pe mine mă are pe lume şi trebuie să-l cresc”.

Povesteşte-ne ce s-a întâmplat cu familia ta?

“Aveam şase anişori, când încă nu ştiam ce înseamnă răul, vulgaritatea sau bătaia. Pentru că îmi plăceau poveştile lui Ion Creangă, mama îmi citea în fiecare seară înainte de somn. Apoi s-a născut frăţiorul meu Petrică, iar odată cu apariţia lui în familia noastră au apărut şi greutăţile.  Fratele meu avea probleme de sănătate, iar toţi banii câştigaţi de tata erau folosiţi pentru medicamente. Mama împrumutase bani şi de la nişte rude pentru a merge cu Petrică la tratament. Tata lucra cu ziua la o uzină de materiale de construcţii din sat, iar mama, fiind după sarcină, şedea acasă cu frăţiorul. O duceam foarte greu, uneori nu aveam nici pâine pe masă. Toate acestea l-au făcut pe tata să devină treptat un monstru.

De ce spui asta ?

Era luna decembrie şi se înnopta degrabă. Afară era un ger puternic, iar noi ne grămădisem cu   mama şi cu frăţiorul la gura sobei şi la lumina opaiţului. Îl aşteptam pe tata să vină de la lucru. Când a intrat în casă am simţit că era băut şi agitat. Încă nu-l văzusem până atunci în aşa stare. A strigat la mama sa-i dea de mâncare. Mama avea nişte pâine uscată, pe care o puse deasupra unui castron cu aburi ca să se înmoaie puţin. Puse la încălzit şi nişte untură în tigaie. Când a văzut ce i se pune pe masă, tata şi-a pierdut cumpătul şi a început să înjure. A luat tigaia cu untura înfierbântată şi a aruncat-o în faţa mamei. Ea a căzut jos şi se vârcolea de durere, dar tata nu s-a liniştit, ci s-a năpustit asupra ei lovind-o nemilos până şi-a pierdut cunoştinţa. Rostea întruna că el aduce banii în casă şi trebuie să-l întâmpinăm cu mâncare caldă şi gustoasă. Vâzând toate astea, eu am început să strig, iar frăţiorul - să plângă speriat pe pat. Atunci tata a început să ne lovească şi pe noi, ameninţându-ne că ne omoară. Deodată, a sunat la uşă vecinul nostru Viorel, care, auzind gălăgie, a venit să vadă ce se întâmplă. Speriat, tata a dus-o pe mama în camera de-alături şi i-a spus vecinului că e gălăgie deoarece feciorul cel mai mic face nazuri. Aşa a rezolvat problema cu vecinul, dar nu s-a liniştit faţă de noi, căci alcoolul tot mai mult îi întuneca minţile. Am adormit sau mi-am pierdut cunoştinţa, nu mai ştiu...Ştiu că m-am trezit dimineaţa cu medicii  de la serviciul de urgenţă lângă patul meu. Am presimţit ceva rău şi i-am întrebat pe medici unde sunt mama şi frăţiorul, dar mi-au spus că ei sunt bine.”

...Aici pe faţa lui Mihăiţă am observat cum se preling lacrimile...Văzând suferinţa sa, mi-au venit şi mie lacrimile... Au urmat câteva clipe de tăcere, după care Mihăiţă a reluat firul amintirilor...

“Doamna medic-şef s-a apropiat de mine şi mi-a spus cu tristeţe că mama a plecat la Chişinău, fiind internată în spital, iar de îndată ce se va face bine va reveni acasă. Atunci inima parcă îmi şoptise că mama nu se va mai întoarce...A trecut un an şi jumătate de atunci, când, într-o zi, psihologul de la orfelinat mi-a spus mie şi frăţiorului meu că mama este şi va fi mereu alături de noi, păzindu-ne de acolo, de sus. Tot atunci ne-a spus adevărul crud despre acea seară friguroasă de decembrie. Mama decedase după ce fusese lovită cu cruzime, iar tata speriindu-se a fugit de acasa sunând la un vecin să cheme urgenţa. Astfel, eu cu frăţiorul meu am ajuns la orfelinat, iar tata - la închisoare, condamnat la detenţie pe viaţă. Nu vă pot reda cât de mult am plâns atunci, simţind cum ultima speranţă se ruinează, iar odată cu ea se ruinează şi viitorul meu. Anii din clasele primare pe care i-am petrecut la orfelinat au fost cei mai negri din viaţa mea. În nopţile lungi de iarnă visam să o văd măcar o dată pe scumpa mea mamă, dar o puteam vedea doar uitându-mă la pozele ei...

Mihaiţă, spune-ne, cum ai trecut peste cele întâmplate şi ce planuri de viitor ai ?

“Peste coşmarul care s-a abătut asupra familiei mele nu am trecut şi nici nu cred că e posibil să trec vreodată. E straşnic să te gândeşti că nu mai ai mamă şi tată şi e straşnic să-ţi pui întrebarea “De ce anume eu? De ce familia mea?”

Partea cea mai frumoasă a poveştii mele de viaţă este că Petrică, fratele meu, este sănătos şi vioi,  deja merge la grădiniţă, iar eu sunt cel mai fericit când îl ştiu lângă mine, în siguranţă.  Mă bucur că nu creşte lângă un tată violent, dar are în preajmă un frate iubitor şi puternic, care a avut ambiţia să supravieţuiască şi să lase în urmă această experienţă traumatizantă.”

Povestea de mai sus nu este unica şi mă întreb oare câte familii se mai află în această situaţie tragică, câţi copii orfani au rămas, câte mame suferă de pe urma violenţei în familie? Răspunsul este unul dureros -  violenţă există  aproape în fiecare casă, iar societatea preferă să ignore acest fenomen, considerându-l unul minor. Studiile arată că doar o mică parte din cazurile de violenţă în familie sunt oficial înregistrate şi asistate. Oamenii rareori solicită sprijinul specialiştilor pentru că le este frica sau ruşine, nu au suficientă informaţie, iar accesul la servicii de asistenţă complexă este limitat.

Dacă şi tu eşti o victimă a violenţei în familie (violenţă fizică sau verbală, provocată de soţ, sau de o rudă apropiată), află că poţi primi sprijin şi protecţie prin intermediul centrelor de asistenţă şi consiliere juridică şi psihologică a victimelor violenţei în familie. Pentru a găsi un refugiu în zona în care locuieşti, poţi contacta telefonul de încredere pentru femei 0 8008 8008, gestionat de Centrul Internaţional “La Strad”. Apelul este gratuit, anonim şi confidenţial.

Sunt tânăr şi îmi pasă, dar ţie?

 Sergiu Vatamaniuc 

 com. Balatina, r-l Glodeni,

voluntar la Centrul Tânărului Jurnalist din Moldova