Încă o porţie de cetăţenie

Mă gândeam ce denumire să dau acestui articol şi oscilam între titlul ales mai sus şi „Cetăţenie cu ţârâita”, dar m-am răzgândit destul de repede. De ce? Vedeţi mai jos.

Ora: 07.20

Miercuri dimineaţă, pe la ora 5 şi ceva chem un taxi. Mă grăbeam la „Direcţia Cetăţenie” a Ministerului Justiţiei din România. Era ziua în care fratele meu avea să-şi depună dosarul de redobândire a cetăţeniei. Am reuşit să spun doar „1 Mai”, că domnul şofer mi-a şi răspuns: „Nu-mi spuneţi, Petofi Şandor?” Avea dreptate..., am dat din cap mirată şi nu am mai spus nimic.

În mai puţin de 15 minute am ajuns la destinaţie. Văd că se fac liste. Mă apropii şi eu. Îl înscriu pe fratele meu. Era al 473-lea şi încă nu era nici ora 06.00. Nu am reuşit să dau de el cu privirea, aşa că m-am pornit în căutarea lui. Am făcut un tur prin împrejurimi: peste tot numai maşini cu numere din Republica Moldova.

Mi-am găsit fratele şi l-am pus să stea cuminte lângă gărduţul instalat de jandarmi. În timp ce Sandu şi Cris, colega mea, aşteptau să se facă ora 08.30 eu am început să culeg imagini cu ochii şi vorbe cu urechile. Dacă taci, auzi multe.

Un bărbat tuns aproape zero se lăuda altuia că venise încă de la ora 00.00 şi deja era al 63-lea. Cel care îl asculta mai nu-şi făcuse semnul crucii în semn de admiraţie, mai ales că era acolo nu pentru depunerea dosarului, ci pentru o simplă cerere de urgentare a procesului, care demult nu mai sunt acceptate.

I-am lăsat să se minuneze unul de prostia celuilalt şi m-am dus spre sfârşitul cozii unde se depuneau cererile de redobândire a cetăţeniei. Ştiam că acolo va fi mai interesant, pentru că, de obicei, lumea se enervează cel mai mult când aşteaptă şi nu se respectă ordinea.

În timp ce studiam coloana şi-mi făceam strategia de poziţionare geografică, de unde aş fi putut vedea mai bine, se apropie un nene de mine ca să-mi ceară cu insistenţă un sfat despre cum ar trebui să procedeze el mai bine. Vezi, Doamne, avea el o cunoştinţă, iar aceasta ştia un avocat şi poate scapă omul de coada asta nenorocită şi reuşeşte să devină cetăţean şi fără să se strofoace prea mult. I-am tăiat-o repede, dându-i de înţeles că atunci când este vorba de miş-maş-uri nu sunt eu cea mai indicată să dau sfaturi.

Şchiopătând (după câteva zile de alergat prin Bucureşti mă pricopsisem cu nişte bătături de toată frumuseţea la picioare şi stăteam mereu într-o râlă, simţind nevoia de a mă sprijini de garduri pentru a mai atenua durerile) m-am apropiat şi mai mult de coloană, unde am dat cu ochii de un vechi prieten de la Chişinău. Ca şi mine, aştepta pe cineva să-şi depună dosarul. Din una în alta am început să socializăm pe tema cetăţeniei. La un moment dat observ că domnul care mai devreme îmi povestise de cunoştinţele lui cu avocaţi ne spiona discuţia. Am tăcut involuntar, de parcă aş fi vorbit nu ştiu ce lucruri importante. Acesta a ascultat o bună parte a conversaţiei noastre, a prins din nou curaj şi dăi cu întrebările.

Văzând insistenţa cu care se bagă în seamă l-am luat noi la intervievat şi aşa am aflat că, de fapt, cunoştinţa lui se numeşte Zina şi pentru câţiva euroi ea îţi rezolvă multe probleme. Aparent îţi rezolvă, dar în realitate Zina poate să-ţi complice şi mai mult traiul, sugând din moldovicanul credul bani ca o sugativă şi toate astea deoarece în manieră intenţionată îţi umple dosarul cu greşeli, astfel încât să fie nevoie să mai schimbi câte ceva, să mai faci un drum până la Direcţia Cetăţenie, care costă ... şi nu puţin. Curios, prietenul meu s-a dus în recunoaştere. Peste câteva minute a revenit, rânjind pe sub musteţi. Am priceput că a găsit-o pe Zina. "Mda, Zina e aici, lucrează femeia, cred că vrea să-şi schimbe maşina. Dar, iaca, pe Larisa nu am văzut-o... ", spuse el râzând deja. La întrebarea mea cine e Larisa, mi-a răspuns că sunt mai multe de Zina la Chişinău. Atunci mi-am adus aminte care era procedura de obţinere a vizei la Consulatul României de la Chişinău şi am realizat că avem o ţară plină de Zine şi Larise... .

După o jumătate de oră am simţit cum furia punea stăpânire pe mine, uitând de durerea fizică. O mare parte dintre cei care doreau să devină cetăţeni români în cea mai scurtă perioadă de timp, vorbeau cu tupeu în limba rusă. Poate nu m-ar fi încercat sentimentul acela de repulsie atât de tare dacă nu-şi afişau aroganţa în faţa jandarmilor, dacă nu-şi trâmbiţau prostia cu atâta patimă. Moldoveanul stătea smerit la coadă şi aştepta tăcut să-i vină rândul, iar aceştia încercau să forţeze lucrurile strigând în gura mare că ei de fapt au venit primii şi trebuie să li se dea voie să treacă în faţă. Mă gândeam la un singur lucru: să nu se termine cu lacrimi şi scâncete ca în ziua în care mi-am depus eu dosarul. Din fericire nu a leşinat nimeni şi niciun ochi nu s-a învineţit.

După o pauză de câteva ore s-a început cea de-a doua etapă a procesului de depunere a dosarului: strigarea. De data aceasta nu m-am mai apropiat de mulţime. Am decis că este mai sănătos pentru mine să nu mai aud cum ne facem de râs în faţa jandarmilor români, vorbind în limba rusă, sfidând cu totul limita bunului simţ.

M-am retras mai spre microbuzele şi maşinile care-şi aşteptau pasagerii. În timp ce îmi prăjeam nasul la soare de mine s-a apropiat o Doamnă de vreo 50 de ani. Era fericită că-şi primise talonaşul care făcea dovada depunerii cererii de redobândire a cetăţeniei. Avea un chef de vorbă extraodrinar. I-am dat telefonul să-şi anunţe copiii despre bucuria ei, apoi în timp ce-i aştepta să vină după ea a început să-mi povestească despre familia ei. Doamna era din centrul Moldovei. Ambii copii s-au mutat în Bucureşti. Fiica şi-a deschis o firmă ce oferă consultanţă în domeniul accesării fondurilor europene, iar fiul este încă student. Niciunul dintre ei nu mai doreşte să revină în Moldova. Ea nici nu încearcă să-i convingă să revină acasă. Când am întrebat-o pentru ce-i trebuie cetăţenia mi-a răspuns următoarele: 

Ora: 14.00

„Pentru a fi mai liberă! Pentru libertate! Ştiţi, noi am fost proşti acum 10 ani că nu am depus. Atunci depuneau ruşii, iar noi, moldovenii, aşteptam să ne cadă din pod fericirea. Dar rusul, iată, s-a dus şi a depus. El a fost mai deştept decât noi şi acum rusul e în Europa, iar noi aşteptăm la cozile astea atât de lungi. Până şi mama mea, cât este de bătrână, mi-a spus s-o aduc la Chişinău să-şi facă şi ea cetăţenie. I-am zis că nu am cum să fac acest lucru, pentru că nu va rezista să stea la coadă şi mi-a răspuns că ea tot vrea şi gata! S-o aducem cu maşina la Chişinău şi pe urmă s-o ducem şi la Bucureşti. Toţi îşi fac cetăţenie de asta română, vrea şi ea. Şi apoi, eu sunt profesoară la şcoală, cum pot să le povestesc eu copiilor despre Franţa, Italia, Spania fără să fi văzut locurile despre care le vorbesc? Cine ştie... poate o să ajung şi eu să mă simt liberă, poate o să ajung să-mi văd fratele şi familia acestuia plecată de atâţia ani în Italia. Cumnata mea va veni acasă la vară pentru tratament, poate eu voi merge s-o înlocuiesc şi aşa mai fac şi eu o mie, două de euro şi e tot înainte... . Dacă o să am cetăţenie o să fiu mai liberă... . ”

Aici venise fiul Doamnei şi discuţia noastră a luat sfârşit la libertatea de mişcare... .

După încă o oră de aşteptare primise şi fratele meu avizul că avea dosarul complet şi obosit, dar fericit a stat cuminte să-i fac o poză.

Am intrat pe ultima sută de metri... cea a restabilirii unui drept istoric şi dacă totul va fi aşa cum trebuie, atunci aceste două CETĂŢENII ROMÂNE le vom dedica bunicilor noştri.